IUBESC COPILUL IMPERFECT

Pentru mine și pentru voi…

Încolțiți de așteptări, comparații, competiții și conveniențe sociale, uităm deseori ce ne dorim de la copilul nostru. Vrem performanțe, vrem rezultate, vrem topuri și extra-activități, vrem implicare, vrem memorare… sau tot ce poate căra în minte, în suflet, în ghiozdan un copil mai mic sau mai mare.

Înainte de venirea pe lume, emitem și transmitem cu ardoare că tot ceea ce vrem e: să fie sănătos.

Se naște, crește și începem să adăugăm cerințe, obiective, target-uri. Copilul nostru trebuie să fie, să știe, să facă, să arate, să demonstreze, să câștige, să priceapă, să respecte… de fapt, cred că începem să creăm inconștient un prototip al copilului perfect. Un copil perfect, într-o lume paralizată de viteză, stres, stimuli, așteptări. Un copil perfect care să-și umple sufletul cu dorințele oamenilor mari.

Să încercăm din când în când să ne raportăm lui, așa cum este, dincolo de ceea ce am vrea noi să fie:  să-l iubim pentru că răspunde cu spontaneitate, în loc de maturitate; să-l iubim pentru sinceritatea cu care știe să spună din când în când NU; să-l iubim pentru că nu se teme să greșească și nu-și îngroapă visele; să-l iubim pentru libertatea cu care-și trăiește propriile experiențe, chiar dacă acestea presupun riscuri, atitudini prostești, răspunsuri deranjante sau suferințe. Să nu ne fie teamă să suprapunem lumea noastră peste a lui și nu invers.

Copilul e imperfect, prin natura umană. Nu e un robot care răspunde așa cum a fost programat. El este supus greșelii, așa cum e copilăria în esența ei, așa cum e viața însăși. E o ființă complexă, care nu se rezumă doar la ceea ce poate face cu mintea lui, ci și cu corpul, cu emoțiile, cu dorințele, interesele, înclinațiile sale…. Și care este fericit atunci când îi arătăm dragostea în momentele de vulnerabilitate, de nesiguranță, de  neîmplinire.