CARTE VERSUS TELEFON

În urmă cu ceva timp, dacă aș fi fost întrebată care sunt cele trei obiecte pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie, răspunsul ar fi fost extrem de simplu: o carte, ochelarii de soare și … încă o carte. Într-o reflecție de moment, în actualitatea zilei de azi, răspunsul s-a schimbat, aproape imperceptibil. Cartea aș păstra-o fără dar și poate, la ochelarii de soare nu aș putea renunța, dar aș strecura și telefonul, dintr-un imbold pe care uneori nici eu nu-l înțeleg. Nu-mi place neapărat această raportare, nu sunt întru totul împăcată cu schimbările care intervin în prioritățile mele, dar e o realitate pe care trebuie să o conștientizăm, să îi facem față și mai ales să o controlăm. Cum a ajuns telefonul să ocupe un loc de cinste nu doar într-un bagaj, cât mai ales într-o viață?

Răspunsul se conturează din ce în ce mai clar dacă privim în jurul nostru. N-am mai ieșit ca altădată și nevoia de socializare a căpătat o altă formă: una virtuală, în care suntem martorii unor întâlniri sau evenimente de interes, în care trăim fragmente din viața altora urmărindu-le postările sau mesajele. Internetul ne oferă posibilitatea să căutăm, să ne informăm, să cumpărăm: nu doar haine sau produse electrocasnice, am ajuns să cumpărăm și experiențe la care altădată nici nu ne gândeam. Facem călătorii virtuale, participăm la cursuri online, mergem la concerte, urmărim filme sau spectacole de teatru.

Telefonul ne oferă varianta fast pentru acces la informații, pentru contactul cu ceilalți, pentru comunicare. Cartea ne  ține pe loc, pe noi cu noi înșine, ne dă timp să trăim în modul slow, să ne regăsim, să creăm o lume a noastră. O lume care o continuă pe cea a autorului. Telefonul nu ne lasă. Filmul nu ne lasă, pentru că lumea pe care o vizualizăm și care prinde viață pe ecran nu e lumea noastră, e a regizorului și a echipei sale; e un cumul de imagini trecute prin prea multe filtre ca să mai păstreze autenticitatea trăirilor și faptelor personajelor.

Telefonul vine la pachet cu o mulțime de minusuri pe care nu le poți stăvili, mai ales dacă ești copil. Pe grupurile de whats app, rețelele de socializare sau chiar pe motoarele de căutare găsești mesaje sau informații eronate, prescurtări peste prescurtări și ce e și mai grav, o mulțime de greșeli de ortografie, scriere, punctuație, care repetate, se asimilează fotografic în mintea copiilor și sunt extrem de greu de corectat. O carte limitează mult cultivarea greșelilor și ne pune față în față cu un conținut verificat și asumat.

Și încă ceva: o carte răscolește și clădește amintiri – prin mirosul paginilor sale, prin atmosfera pe care o creează, prin legăturile pe care le înnoadă între noi și copiii noștri, între toți membrii familiei, care stau unii lângă alții și trăiesc episoade comune ale capitolelor parcuse. Ecranul telefonului nu poate face asta. El înstrăinează oamenii și îi plasează pe fiecare în povestea sau jocul lui individual.

Cam atât. Pentru adulți cred (sper) că e simplu să reașeze lucrurile. Pentru unii copii nu există altă variantă – pentru simplul motiv că nu au avut ocazia să trăiască dependența de carte.

Doar o pledoarie sau un semnal de alarmă…